Păcatul se spovedește și, astfel, cu inima curată fiind mărturisit, este și iertat; erezia nu, ci se leapădă în fața clericului drept-slăvitor, prin pocăință, spre primirea în Biserică, prin botez, după caz, sau mirungere. Păcatul, spre deosebire de erezie, nu taie sufletul din Biserică!
Patima este păcatul dobândit ca obicei, fără sau cu prea puțină posibilitate de control. Patima, fiindcă nu se poate lepăda ușor, oprește de la împărtășirea cu Sfintele Taine; îndrăzneala împărtășirii, fără pocăință, atrage osânda. Erezia, prin tăierea din Biserică, nu dă voie credinciosului să aibă comuniune cu Hristos; chiar de ia cineva Sfintele Taine, eretic fiind, Hristos Însuși nu i se dă aceluia.
Notă: Citiți în Omilia a 10-a, a Sf. Nectarie din Eghina, în cartea Despre îngrijirea sufletului (.pdf) despre înfricoșătoarea Taină a Sfintei Împărtășanii.
„Câtă vreme suntem înlăuntrul staulului, oile lui Hristos suntem, chiar dacă ne umple râia, ne lovește boala, tot ai Domnului suntem.”
Sf. Teodor Studitul, Cuvântări duhovnicești (.pdf), pag. 47
Principiul este universal valabil și ambele se sprijină pe aceeași schemă de lucru. Ambele pornesc pe căi proprii din neascultare sau închipuire și credință strâmbă; ambele au la bază aceeași motivație a îngerilor căzuți: dreptatea proprie! strâmbă; care pervertește sau taie din Biserică, după cuvântul Apostolului; părerea! impresia, închipuirea – toate motivate de mândrie.
Ambele ucid sufletește; ambele zombifică!, fiindcă lipsesc ființa de comuniunea cu Hristos. Lipsește Viața din om!
“Celor mândri Domnul le stă împotrivă” (Prov. 16, 5; I Petru 5, 5). Și cine poate să-i miluiască pe ei? “Necurat este la Domnul tot cel mândru cu inima” (Prov. 16, 5). Și cine va putea să-l curățească pe unul ca acesta?
Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş (.pdf), XXII, 9-10
Dintru început…
Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. II (.pdf)
„[…] Relația dintre Dumnezeu și oameni se dorea a fi una de iubire, dar fiindcă omul a refuzat, s-a alăturat gândirii dobitoacelor, pentru revenirea lui în sine fiind necesar un fel de „dresaj” întemeiat pe legea veche, pentru ca omul să se miște cât de cât rațional. După Ap. Pavel [Romani, cap. 8], așa-numitul păcat strămoșesc pare a fi legat de <legea> (sau deprinderea) păcatului și a morții, introdusă de om prin neascultare, adică, după Sf. Maxim Mărturisitorul, prin abaterea conștientă de către om a puterilor firii (fizice și intelectuale) de la viața cu Dumnezeu, la viața de sine și pentru sine. Legea păcatului este modul greșit de raportare al omului față de Dumnezeu și lume, respectiv neascultarea de El, mod prin care omul își creează – din îndemnul Satanei și prin propriile închipuiri – o lege de existență, legea păcatului. […]
Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, de Cuv. Eftimie Zigabenul & Sf. Nicodim Aghioritul, Vol. I, Psalmul 50, versetul 6, nota 121, pag. 572
„Și chiar dacă am fi păcătoși în multe, totuși suntem ortodocși și mădulare ale Bisericii Universale, îndepărtându-ne de orice erezie si urmând oricârui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Și nu numai acestora, ci și hotărârilor pe care le-au luat și le-au propovăduit Sinoadele.”
Jacques Paul Migne, Patrologia Graeca, Epistola II, 81
„Urmând”, adică ascultând de hotărârile Sfintelor Sinoade, lepădând voia proprie. Aceeași ascultare este valabilă și față de părintele duhovnic sau episcopul drep-slăvitor.