Eminescu, despre idolatria peceții de pe frunte

3 min
22 nov. 23
11:39

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche,
O taie chiar cu silă de la a ta ureche —
Căci cântecele-acestea te-nchină desmierdării
Și-ți leagănă simțirea pe undele uitării;
Se varsă înlăuntru-ți a aerului miere
Slăbănogindu-ți mintea și mândra ei putere
Și acea socoteală măreață-mbărbătată
A sufletului mândru o-ntunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
Și inima-ți bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare
Nu încetează-n forme a plămădi, ușoare,
Acele chipuri mândre în cântec înțelese:
Cu chipuri pătimașe se umple ea adese.

Când cântăreții nu-i vezi s-a fi muieri se-ntâmplă,
Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă
Și-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe — femei cu firea dragă.
Nu fluierați de-aceea urechea-n versul iambic:
Picioru-ușor se mișcă în saltul ditirambic,
Fără de rânduială, și dulce și molatec,
Ca ceara ea îți face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,
Astup-a ta ureche tu singur chiar — cu ceară.
Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbăreț
De eroul Odissev cel mult meșteșugăreț:
Și-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ș-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
Pe lângă a lor ostrov aducător de moarte;
Dori pază și sie, urechii, înțeleptul,
Cu gândul să-și ferească și inima și pieptul.
Căci făr’ de rânduială e al femeii vers,
Ca de pe-o tablă gândul din minte ți l-a șters:
Te farmecă, urechii neavând învălitoare,
Sirena desmierdării de moarte purtătoare.
Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă nicicând cu dulce vin
Ci cu cântări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc băieții ca glasul să-l subție,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor ființe sunt cu muierea gemeni,

Cântau cu glasul dulce și rugător asemeni.
La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,
Se îmbătău de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Și numai în odihnă și-n desfătări de rând,
Culcați pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire și nu erau destoinici
S-asculte glasul aspru al trâmbiței războinici:
Hrănindu-și nălucirea cu gânduri moi, băieții,
Să pară cântărețe — că le sunt cântăreții.
Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicături s-asamăn’ și glasul cel de păsări.
Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea și necuvântătoare.
Onorie-mpăratul mai mult iubea acușa
Decât cetatea Roma — pe Roma cățelușa.
Mai mult decât pe oameni, inimi impătimite
Iubesc flori, iubesc păsări cu penele-mpestrite.
Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac.
Și Xerxes se-ndrăgeste mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobește el ca pre o mireasă
Și spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;
De ramuri el atârnă cercei și cu inele
Și rădăcina vezi-o înfrumsețând brațele.
Și vârfu-ncununează surguci împărătești
Să semene cu-o mândră crăiasa din poveșți;
Ș-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă
Cu o mult prețioasă, mirositoare apă.
Spre a-și păzi mireasă de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, epitrop pune paznic.

Iar despre-un alt se spune că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mâna-i l-a cioplit:
Sărută,-mbrățișează el propria făptură
Și l-ale ei genunche-și dă sufletul pe gură.
El singur se jertfește.
Mihai Eminescu, Pentru păzirea auzului

Dacă vă uitați peste opera poetică a sa, unde veți mai găsi exemple care fac referire la subiectul de față?

Sf. Teofilact tâlcuiește sirenele ca fiind diavolii care ispitesc mintea spre seducere. Din aceleași tâlcuiri se poate desprinde imaginea de ansamblu, însă cui folosește dacă nu e parte din Biserică și, mai ales, în comuniune cu Hristos, pentru că tâlcuirea, în erezie, devine sabie care taie ce-i bun și proliferează răul.