Când reperele universale dau de pământ cu unul din maeștrii confuzi contemporani; doctor în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne.
Filozofia, fără reper și constrângeri bune!, anihilează orice minte – are nevoie de credință și nu orice fel de credință; la urma urmei, Dogmatica este tot filozofie. Sau când se recomandă filozofie vestică, sterilă, în detrimentul căutării, găsirii și dobândirii ordinii morale, armoniei caracterului, nobleței sufletești, sfințeniei!
Un text de Mircea Vulcănescu
”I. Termenul „spiritualitate” e un termen echivoc. El poate însemna lucruri cu totul deosebite, și anume: 1. viață interioară, 2. cultură și 3. viață duhovnicească. O propoziție privitoare la noua spiritualitate poate deci să se refere, succesiv, la: 1. o nouă viață interioară, 2. o nouă viață culturală și 3. o nouă viață duhovnicească.
Dar viața interioară e totdeauna nouă, cultura e totdeauna veche, iar viața duhovnicească nu e nici nouă, nici veche, mai exact și nouă și veche, adică veșnică. Întrebarea dumneavoastră, despre „posibilitatea” unei „noi” vieți spirituale, primește un răspuns afirmativ în cazul întâi, unul negativ în cazul al doilea și nu are sens în cazul al treilea.
II. Dintre cele trei sensuri însă, singur cel de-al treilea definește adevărata viață spirituală. Celelalte izvorăsc din confuzii precis determinabile istoricește, 1. între Duh și suflet, pe de o parte, 2. între lumea spirituală și lumea valorilor, pe de alta.
– Viața spirituală ca viață interioară
1. În primul sens, viață spirituală înseamnă viață interioară, iar spiritualitatea, trăire intensă a clipei, indiferent de valoarea calitativă a conținutului sufletesc trăit, deci… entuziasm, înflăcărare, și, pentru aceasta, primenire necontenită, noutate.
Rădăcinile acestui fel de a gândi urcă departe în Antichitate. Sorcrate pare a-i fi reclamat cel dintâi drepturile.
Ultimii maeștri confuzi în acest sens: Bergson, Proust, Gide.
Distrugătoare critică a postulatelor acestei poziții spirituale găsim la Jaques Maritain, la Scheler sau la Massis, care demonstrează admirabil 1. caracterul de simulacru al poziției și 2. sterilitatea ei radicală.
În cultura românească, această confuzie este reprezentată de direcția „misticii incolore”, fără conținut precis, diletantă și nebuloasă, un fel de „vague à l’âme”, pe care domnul Nae Ionescu a avut dreptate să-l califice drept „Schwärmerei” [n.m. entuziasm].
Acest misticism vag, cu care mai ales adversarilor le place să confunde „spiritualitatea adevărată”, l-am formulat și noi prin anul 1922 sub numele de „viață integrală”. Îl regăsim întocmai, în anul 1928, sub numele de „completitudinism”, într-un manifest recent.
El are o semnificație precisă, de „reacție” împotriva unui pozitivism strâmt, ce nu mai poate satisface nevoile unei generații pantru care războiul a fost răsturnare a tuturor valorilor. Ca <depășire>, poziția e un progres spiritual, dar ca „poziție definitivă”, acest integralism este o <zădărnicie>. Căci:
1. prin definiție, interiorizarea îl împiedică de a fi definitiv;
2. apoi, el nu e o adevărată poziție spirituală, ci numai o nostalgie a spiritualității, căci e lipsit de referință concretă la spirit în sine, adică nu are contact cu o valoare absolută;
3. totuși, dacă ținem seamă că, în afara integralismului ca poziție spirituală, manifestul de care vorbim mai prezintă și o poziție culturală (pentru diferență, vezi punctul următor) autohtonistă, valoarea manifestului crește oarecum. Tradiționalismul nu e nicăieri mai la locul lui ca în cultură, conform definiției de la punctul I.
– Spiritualitate ca viață culturală
2. În al doilea sens, spiritualitatea înseamnă <viață culturală>, trăire cu sens, pentru un țel înalt, pentru valoare. Spiritual în această concepție este omul de geniu, creatorul de valori. Caracterul obiectiv al lumii valorilor deosebește această poziție de cea dintâi, caracterul ideal al acestora o deosebește de cea din urmă. Rădăcina acestei confuzii? Veche cât filozofia. Protagonistul ei genial? Goethe. Critica acestei confuzii o găsim în criza tragică a culturii europene, așa cum ne-o înfățișează Valéry, Rathenau, Spengler, Keyserling, Berdiaev, Scheler, Maritain și alții.
Substanța acestei critici?
1. Valorile sunt ideale, 2. multiple, 3. n-au aseitate, 4. pier.
Efectele acestei confuzii?
1. Îndobitocirea (în sens Biblic), când renunțăm la valorificare (pesimism sceptic, zeflemist) sau dăm valoare absolută cui nu se cuvine (idolatrie);
2. înșelăciune, când simulăm posesia valorii absolute (suficiență, când ne-o simulăm nouă înșine; fariseism, când o simulăm altora); sau
3. tragedie, când stăruim a voi să o cuprindem, deși știm că nu se poate (pesimism eroic). De rana acestei confuzii suferă toată cultura „modernă” de la noi și de aiurea. De la noi, citez dintre cei mai distinși: Ralea, Vianu, Zarifopol… și mulți alții, în genere „bătrâni”. Tragicul poziției par a-l fi simțit îndesebi doi dintre dânșii: Lucian Blaga și mai ales Vasile Pârvan. Tot dintre cei mai mari la noi, dl Nichifor Crainic a pășit efectiv în „spiritualitate”, împingându-și semănătorismul pe planul al doilea; de asemenea, domnii Nae Ionescu, Ștefan Nenițescu și răposatul pictor Sabin Popp îmi par a fi depășit de mult „culturalismul” pentru adevărata viață spirituală. Cel puțin pe planul înțelegerii.
– Sau spiritualitate ca viață în Duhul Adevărului, veșnică
3. În al treilea sens, autentic, viață spirituală înseamnă viață veșnică, viață în Duhul Sfânt. Am văzut că viața interioară e sterilă și valorile sunt pieritoare. Totuși, orice viață interioară cuprinde în ea o aspirație spre depășire a propriului eu și orice valoare e dorită veșnică și realmente stăpânită. În acest chip, primele două sensuri se îndreaptă oarecum în chip firesc spre cel de-al treilea, căruia nu-i stau cu adevărat împotrivă decât în măsura în care subiectul se oprește la ele fără a trece „dincolo”.” – Mircea Vulcănescu, Opere I, Dimensiunea românească a existenței, Pentru o nouă spiritualitate filozofică, Spiritualitate, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă & Univers enciclopedic, București, 2005, pag. 14
Notă: – conținutul postat pe Facebook nu ne aparține, întrucât este spațiu public, sub termenii și condițiile website-ului. Cum argumentează Înalta Curte?/2016
Pe același subiect:
Maeștri confuzi – Pr. Nicolae Steinhardt
Maeștri confuzi – Pr. Constantin Necula
Maeștri confuzi – Părintele Ilie Cleopa
Maeștri confuzi – Ioan Aurel Pop