Daniil Sandu Tudor: “Nemulțumirea diavolească, nemulțumirea metafizică a celui ce veșnic se svârcolește în gol e trăsătura de temelie a vremurilor noastre de acum. Oricare din noi simte un rău, o neliniște sub apăsarea unui bolovan de zădărnicie. Nu se poate tăgădui prin aceasta că omenirea nu a fost îndurerată, nu a suferit pururea. Mulți au dovedit-o cu prisosință: durerea e baza vieții și chiar conștiința eului nu o avem decât prin suferință. Deapururi omul și-a țipat tragedia sufletului său căzut. Niciodată însă nemulțumirea nu a fost mai obștească din atâtea mulțimi de pricini și în atâtea chipuri deosebite și puternic vădită. Nu perspectiva vreunui gând pesimist mă face să înțeleg astfel vremea noastră, ci observația concretă a vieții.
Sursă imagine: ilsismografo.blogspot.com
Care e pricina, e principala întrebare? De-ar mai da vreun oracol ca odinioară răspuns cred că ar avea forma acestui dureros și adânc – cuprinzător țipăt al lui Dostoievski, acest profet al vremurilor noastre:
”Omul nu poate fi decât laș în vremurile acestea”.
Boala cea adâncă a veacurilor e suprema lașitate pe care Apocalipsul ne-a proorocit-o. „Oare omul care a căpătat conștiință de el însuși poate cu adevărat să se respecte”? analizează mai departe marele scriitor rus. Încheierea aceasta este răsturnat și protivnic a tot ce ar crede cineva care se află la începutul încercărei de cucerire proprie și conștientă. Toți cei ce suntem novici în lupta contra noastră înșine ne spunem: să ajungi să-ți dai seama de rezultatele propriilor tale fapte pare că te pune în stăpânirea unei conștiințe relativ activă și în creștere, care tinde spre o înfăptuire din ce în ce mai desăvârșită. Așa ne creăm din judecata primei păreri cercul cel vicios în jurul căruia ne învârtim continuu, așa ne făurim marea iluzie raționalistă, care crede să mântuiască pe om prin om.
Care ar fi leacul? Pocăința.
Recunoașterea păcatului de individualizare a omului, păcat ce i-a intrat în sânge de când a mușcat din fructul pomului cunoștinței binelui și răului. POCĂINȚA ȘI MĂRTURISIREA EI. Niciodată nu e târziu și nici greu să te întorci pe drumul cel adevărat pe care te așteaptă să te însoțească dragostea Lui, ca și pe drumul de la Emaus. În adevăr, celor ce sunt asemenea copiilor lesne le va fi. Totuși noi să fim cinstiți și curați cu noi înșine; ceea ce împiedică atâția oameni de a fi azi creștini e tocmai această condiție de mărturisire deplină a păcatelor noastre. Aici simțim toată lașitatea. Ne lipsește curajul de a ne supune. O mărturisire făcută în general, în principiu, făcută lui Dumnezeu, o putem împlini oricând și ori de câte ori, însă umilința ceia deplină să îngenunchezi în fața unui om, acelui care se numește preot, a-i povesti lui în amănunțime toate mizeriile trupului și duhului tău, a-i dezvălui slăbiciunile tale ascunse pe care numai Dumnezeu singur le cunoaște – iată ce oprește pe cei mai mulți.
Cum să regăsim acest eroism străbun al supremei renunțări, iată singura condiție de a reveni la Hristos.”
Extras din articolul ”Un gând de capăt de an”, publicat de Sandu Tudor în Buletinului Asociației Creștine Studențești din București, Anul IV, nr. 1, Ianuarie 1927.
Pe același subiect
Una-i erezia, altu-i păcatul; mulți le confundă
Puterile sufletești și mișcarea lor firească – Cuv. Nichita Stithatul
Gânduri despre bine și rău (și oameni) – Sf. Nicolae Velimirovici
Apostazia – Sf. Ignatie Briancianinov
Despre viața duhovnicească – Pr. Daniil Sandu Tudor
„Propovăduiește cuvântul, stăruiește” – Tâlcuire a Sf. Teofilact al Bulgariei
Ortodoxia cea adevărată (video) – Arhiep. Gregory al Denverului și al Americii de Nord