În duh cu mărturisirea Sf. Filaret Voznesenski

6 min
6 iul. 23
23:51

Textul, aparținând Părintelui Patric Ranson, este un fragment, dar luat întreg; subtitlurile îmi aparțin.
Sursa textului – fragment din editorialul „Credinţa Orthodoxă ce a întărit lumea”, introducere la un studiu despre Sinodiconul Ortodoxiei

Sf. Mitrop. Filaret Voznesenski, Noul Mărturisitor, ROCOR (Russian Orthodox Church from Outside of Russia/Biserica Rusă din afara granițelor Rusiei)

Sursa imagine: en.afanasiy.net

Înalt Prea Sfinţitul Filaret, pe atunci Mitropolit al New-York-ului şi întâistătător al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), „după întâia şi a doua mustrare” (Tit 3, 10) adresată lui Atenagoras, patriarhul Constantinopolului, şi urmaşilor lui şi întregului popor ortodox, sub formă de scrisori – Epistoliile întristate – a tăiat de la trupul Bisericii, prin sinod, pe ereticii cei noi. Scrisoarea Enciclică a Episcopilor şi decretul anatemei publicate în 1983 constituie monumente dogmatice de primă importanţă. [5] În Enciclică citim: „Multe din aceste ispitiri (ale Antihristului) – vlăguirea credinţei, divinizarea umanităţii, trădarea credinţei Adevăratei Biserici în folosul unei unităţi religioase umaniste într-o pseudo-biserică – ne stau în faţă, pregătindu-i chiar pe creştinii ortodocşi să urmeze căile lui Antihrist”. Anatema asupra ecumenismului condamnă doctrina „ramurilor” ca şi principalele argumente folosite pentru a o susţine.
[5]. Publicat în limba franceză în La Lumière du Thabor (Lumina Taborului), № 2.

Ecumenismul și ecumeniștii, apostații contemporani

Sf. Mitrop. Filaret Voznesenski, Noul Mărturisitor, ROCOR

Sursă imagine: traditiaortodoxa.files.wordpress.com

Ecumenismul încearcă de fapt să se justifice prin trei raţionamente: că dogmele nu ar fi absolut necesare pentru mântuire, căci ereticii au taine care mântuiesc; că dialogul este necesar pentru a reunifica Biserica creştinilor separaţi; şi că dragostea ar cere să uităm barierele dogmatice.

Adevărul dispare dintre fiii oamenilor.

Nu mai există, la drept vorbind, nici schismatici şi nici eretici începând din clipa în care le recunoaştem tainele ca valide sau bisericile ca fiind Biserică. În consecinţă, pentru ecumenişti, Biserica se defineşte altfel decât ca „unanimitate a credinţei”.

Faptele în afara Trupului Adevărului, sunt nebunii şi nu binecuvântări

Sf. Filaret Voznesenski (al New York-ului), Noul Mărturisitor

Sursă icoană: nftu.net

Una dintre cele mai vechi teorii de acest fel era cea a lui Döllinger (1799-1890), fondată pe doctrina augustinistă a tainelor şi adoptată astăzi de către ecumenişti. Pentru ei, taina are o valoare într-un fel magică: orice om botezat, în orice grupare, confesiune sau biserică ar fi, este automat alipit trupului lui Hristos. [6] Pentru Părinţi nu există nici o taină în afara Bisericii, căci faptele scoase în afara „unanimităţii credinţei”, în afara Trupului Adevărului, sunt nebunii şi nu binecuvântări.
[6]. Teoriile lui Döllinger pe această temă, criticate radical de către Wladimir Guettée în Unitatea Creştină (1880) au fost reluate, de exemplu, de Ioan Karmiris, Dogmatica, Secţiunea 5, „Ecleziologie Ortodoxă”, pg. 241-243, Atena 1973 şi formează baza documentului Botez, Euharistie, Slujire, redactat de Comisia Credinţă şi Constituţie a C.E.B. (Conferinţa de la Lima, 1982).

În general, pentru ecumenişti adevărul într-un fel este în curs de descoperire – ca şi cum nu ar fi fost revelat decât parţial – în timp ce creştinul are conştiinţa că Adevărul s-a întrupat o dată pentru totdeauna şi rămâne prezent în Biserică.

Prin urmare, ecumeniştii critică foarte des dogmele. Experienţa, viaţa, caritatea sunt prezentate ca adevăratele criterii, superioare dogmei, teologiei şi adevărului. Patriarhul Ignatie IV al Antiohiei declara astfel în 1983: „Dialogul real începe atunci când dicţionarele teologice sunt, ca să zicem aşa, puse deoparte.

În Ecumenism dogmele-s desființate

Vedem că nu mai este vorba de a ataca dogma într-un punct sau în altul, ci de a o pune deoparte. Ca şi în monofizitism, natura umană a lui Hristos rămâne, dar este lipsită de energie, ineficientă, sau ca în doctrina augustinistă despre mântuire, voinţa umană există, dar fără putere proprie, pentru că este pe de-a-ntregul programată de Dumnezeu, la fel şi în ecumenism, adevărul continuă să existe, dar fără putere, ca un soare acoperit, fără lumină şi căldură, ca un catalog mort din pricina propoziţiilor neinteligibile.

Din acest moment nici nu mai contează ce mărturiseşte fiecare. Dogma devine facultativă. Pot chiar să cred că Filioque este o erezie şi să mă împărtăşesc cu ereticii: nu mai există unitate în credinţă, ci diverse „tendinţe”, deopotrivă de „respectabile”.

Ecumeniştii folosesc scrierile Părinţilor, dar răstălmăcindu-le înţelesul. Citează de exemplu pe Sfântul Grigorie Palama care spune: „Orice cuvânt poate fi contrazis de un altul, dar ce cuvânt poate contrazice viaţa? ”.

Nu calci dogmele ca s-ajungi la Hristos.

Aici ecumenismul se sprijină pe o distincţie familiară ereziilor occidentale, care îşi propun adesea să o depăşească, dar care este străină Ortodoxiei. Occidentul oscilează de fapt între un fundamentalism care identifică Revelaţia cu Scriptura şi o mistică „teopatică” în care Revelaţia apare doar pe neaşteptate, brusc şi este suportată pasiv de primitor. Această speculaţie despre „doctrină şi viaţă”, „scolastică şi mistică”, „cărţi şi experienţă” nu are sens pentru ortodox care mărturiseşte doar un Adevăr: Dumnezeu-Omul, şi nu o teorie abstractă, ci o Persoană vie. Este acelaşi Hristos pe care Îl văd Proorocii, pe care Îl propovăduiesc Apostolii, pe care Îl dogmatisesc Părinţii. Cu siguranţă, cărţile nu sunt viaţa în Hristos şi orice cuvânt poate fi contrazis; dar cărţile şi cuvintele adevărate sunt ca o icoană fidelă ce „poartă acelaşi nume” ca şi Prototipul şi ne călăuzesc spre El. A dori „să pui deoparte” dogmele ca să ajungi la Cel ce este dragoste seamănă cu a-şi tăia picioarele pentru a alerga mai repede. Icoanele greşite nu justifică renunţarea la iconografie; erezia nu înseamnă că Biserica trebuie să-şi abandoneze osteneala istorică de a lămuri Calea.

Minuțiozitățile dogmatice – responsabilitatea/mărturisirea creștinilor

Dositei al Ierusalimului (1641-1707), în al său Dodecabiblos [7] răspunde celor ce pretind că creştinii nu trebuie să se ocupe cu minuţiozităţi dogmatice, sub pretextul că mântuirea noastră nu constă în vorbe, ci în fapte. Desigur, spune el, când expresiile sunt diferite, dar acoperă un sens identic, nu trebuie să ne ocupăm de analiza detaliilor. Astfel, după primul Sinod, Apusenii şi Răsăritenii, nefiind diferiţi decât prin vorbire, se înţelegeau asupra fondului şi de aceea Sfântul Atanasie cel Mare a restabilit înţelegerea. În schimb, când formulele indică un sens diferit, sau îl dau de bănuit, atunci este necesară o cercetare amănunţită, nu numai a termenilor folosiţi, ci chiar, dacă este nevoie, a literelor alfabetului şi a punctuaţiei. Un singur iota schimba termenul ortodox de consubstanţial (homoousios) în formula eretică de substanţă asemănătoare (homoiousios). Iar macedonienii îşi întăreau erezia desprinzând din context în mod greşit Prologul lui Ioan. De aceea Sfântul Atanasie cel Mare a scris un întreg discurs împotriva ereticilor care susţineau inutilitatea evaluării cuvintelor, în care el afirmă: „Nu trebuie să strângem cuvinte fără chibzuinţă, ci trebuie să analizăm cu grijă ceea ce-I este plăcut lui Dumnezeu, ce ne este nouă de folos, ceea ce poate exprima adevărul, respectă legea, se potriveşte cu natura, exprimă învăţătura de credinţă în chip autentic, întăreşte nădejdea, nu strică dragostea…”.
[7]. Dodecabiblos, Istoria Patriarhilor Ierusalimului, cartea 8, cap. 2, 11, reed. Rigopoulou, Salonic, 1983, p. 316-318 (în greacă).

Nebunia propovăduirii

Pentru că I-a plăcut Domnului să ne mântuiască nu prin faptele noastre – pe care nu le făcusem – ci prin nebunia propovăduirii, cunoaşterea credinţei este necesară şi de aceea dogmele pe care le cântă Biserica în slujbele sale nu sunt lipsite de importanţă, ci absolut necesare mântuirii, prin rigoarea preciziei lor: Cuvântul cel nescris împrejur al Tatălui, din tine, Născătoare de Dumnezeu S-a scris întrupându-se; şi chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiască podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, cu fapta şi cu cuvântul, pe acesta închipuim. [8]”
[8]. Condacul Duminicii Ortodoxiei (Praznicul Icoanelor).